De fiecare data cand experimentam ceea ce numim “probleme”, “neplaceri”, energia noastra se contracta. Si odata cu ea si identitatea. Ne simtim mai “mici”, mai putin deschisi in fata frumusetii vietii. Parca totul dispare si singurul lucru ce conteaza este sa depasesti dificultatea care tocmai ti-a aparut in cale.

O problema e ca o bariera. Sau ca o vale – sta intre culmea pe care tocmai ai ajuns si varful si mai inalt spre care tinzi. Daca ai putea zbura (la propriu!) nu ai avea nevoie sa treci prin vale. Asa insa, trebuie sa iti iei din nou rucsacul in spinare (tocmai cand credeai ca ai ajuns ) si sa te pregatesti pentru o runda de coborare.

Noi stim ca iarna nu-i ca vara – prin urmare, nici valea nu-i ca varful. Dar daca este, totusi?

Nevoia de coborare

Cand totul merge conform planului de viata e ca si cum am pluti pe nori, deasupra varfurilor. Dar cand ceva se intampla si suntem dati inapoi, cand pierdem ceva din calitatea vietii pe care o traiam… atunci prapastia ce se naste pare amenintatoare. Si tocmai atunci uitam ceva esential.

Daca ai parte de o situatie dificila, acest lucru se intampla intrucat chiar ai nevoie de ea. Cumva, in interior, voit sau doar ca o consecinta a trecutului indepartat, tu ai “creat” acea situatie, ca o lectie de viata. O lectie din care este spre folosul tau sa intelegi ceva. Sa iti scoti la iveala comportamentul in situatii grele si sa inveti cum sa te transformi pentru a urca din nou pe culmi.

Fiecare om isi creaza, isi “atrage” propriile coborasuri pline de dificultati. Starea psihologica interioara este proiectata in exterior, transformandu-se in realitatea sa fizica – diferita pentru fiecare. Si, conform zicalei “ce nu te omoara te face mai puternic”, scopul coborarii este doar de a te pregati pentru inaltimile ametitoare pe care tocmai te pregatesti sa urci.

Raspunde diferit

De cate ori insa, in fata situatiilor pe care le percepem “necorespunzatoare” cu dorintele noastre, reactia noastra este, de asemenea, “necorespunzatoare”? Suntem invatati de mici cu nerabdarea - cand ne este luat ceva, cand pierdem, dorim cu orice pret sa-l avem inapoi cat mai repede, pentru a simti “alinarea”, confortul psihologic. La maturitate, o astfel de reactie in fata vietii este insa profund auto-distructiva.

Constientizand insa, gasind cauza, ne putem masura transformarea pe masura ce efectele neplacute dispar. “Simptomele”, efectele fizice sunt doar oglindiri ale propriilor atitudini – comunicari din partea sinelui interior, indicatii ca facem “erori de apreciere”. Iar cand raspundem coborasurilor vietii in mod diferit, singura cale de urmat este “directia ascendenta” catre varf.

Una cu universul

In acest sens, ne este de folos sa intelegem si sa traim un adevar esential: identitatea noastra este nelimitata, este una cu universul. Cand vei trece de perceptia de “organism fizic traind in granitele impuse de timp si spatiu”… cerul este limita.

Pentru a simti aceasta identificare, proiectati-va mintea, cu viteza luminii, prin spatiu. Vedeti cum strabateti universul, lasand in urma planete, stele, sisteme solare, galaxii intregi chiar. Ajungeti departe, la miliarde de ani lumina de pamant, la marginea universului.

Priviti in urma. E ca si cum toate planetele, stelele, galaxiile sunt celule ale propriului trup. Cu aceasta energie incredibil de uriasa, hraniti-va constiinta si tot ceea ce va propuneti, in mod constient, sa depasiti sau sa obtineti. Astfel, valea nu mai e opusa varfului… sunt una si apoi dispar.