Am primit aceasta tema acum doua saptamani pentru un discurs public de trei minute. Suntem 30 de colegi la acest curs, in doua grupe, si intr-un fel sau altul pentru fiecare dintre noi intrebarea a venit ca o provocare.

Ieri a fost si ziua cea mare, ziua in care fiecare dintre noi dupa ore sau chiar zile de framantari si pregatiri, dupa emotii si repetitii ale discursurilor, a trebuit sa ne urcam pe scena si sa dam viu grai raspunsurilor noastre. Bineinteles, provocarea a fost cu atat mai mare cu cat fiecare dintre noi am fost sfatuiti sa aducem o perspectiva personala si nu una generala.

Tocmai pentru ca intrebarea a fost una care a reprezentat o provocare pentru fiecare dintre noi, am decis sa o impartasesc si aici cu voi. Raspunsurile, asa cum am vazut ieri, pot fi multiple, dar mi-am dat seama ca exista ceva mai important de atat: procesul. Mai important decat a avea un raspuns, este cautarea raspunsului, asa cum bine a punctat cineva ieri: “lumea ar fi mai buna daca in primul rand ne-am pune aceasta intrebare”.

Mai mult de atat, aceasta cautare nu este o cautare de cateva clipe, nu este o cautare pe care sa o facem doar cu gandul, ci poate dura ore sau chiar zile. Am vazut ieri ca, cu cat o persoana si-a alocat mai mult timp sa isi asterne si in scris gandurile, cu atat raspunsul a fost mai autentic. Cu atat energia si impacarea de sine ce reieseau din discurs erau mai frumoase si parca ne inspirau pe fiecare dintre noi.

Un act de recunostinta

Am mai vazut ca nu este important ca raspunsul sa aiba o legatura doar cu o misiune (“care este menirea mea in viata”), ci este cu atat mai valoros cu cat raspunsul vine ca un act de recunostinta fata de lucrurile deja prezente in viata noastra.

Da, un act de recunostinta fata de lucrurile mici, lucrurile mici din viata pe langa care trecem zi de zi, observandu-le sau nu: un loc de parcare pe care il gasim in Piata Romana in miez de zi, primul fulg de zapada, zambetul unui copil pe strada, victoria echipei de fotbal favorita, o masa in familie, un moment romantic alaturi de o persoana pe care o iubim, o discutie deschisa cu un coleg de scoala sau de birou, un cadou neasteptat… momente mici, momente simple, dar unice si cu o frumusete deosebita.

Momente care asemenea unui fluture sau unui ghiocel pot parea mici, firave si poate nesemnificative, dar care asemenea fluturelui si ghiocelului, pot aduce frumusete vietii noastre. Iar acest lucru este posibil daca le recunoastem, daca ne oprim timp de o clipa atunci cand ele apar tocmai pentru a ne bucura de ele.

Dar nu de asta am scris aceste randuri. Nu, nu le-am scris ca sa iti povestesc despre noi. Ti-am scris pentru a te provoca pe tine sa iti aloci la randul tau timp sa iti raspunzi. Si, ca sa fie provocarea specifica, ea suna asa:

1. Scrie raspunsul tau la intrebare, raspuns care sa aiba cel putin jumatate de pagina A4 (si maxim 2 pagini).
2. In maxim o saptamana de la citirea acestei provocari trimite acest raspuns cel putin unei persoane speciale din viata ta, persoana cu care ai vrea sa impartasesti aceste ganduri.
3. Optional. Daca vrei, poti sa dai provocarea mai departe si catre oameni carora crezi ca le-ar prinde bine sa isi raspunda la aceata intrebare.
4. Optional. Daca ti-a placut ce a iesit si vrei sa impartasesti cu cat mai multa lume, poti sa imi dai si mie raspunsul si sa il public la mine pe blog. Mi-ar face o deosebita placere.