Desi am vazut atatea generatii de oameni esuati, continuam sa credem ca noi nu suntem la fel… este oare doar natura umana? Am vazut fiecare din noi oameni care au esuat. Care au avut odata o viata pe care acum nu o mai au. Si totusi ne ambitionam sa credem ca noi traim ceva special. Ca ne putem permite luxul de a ne face designul propriei vieti.

De ce? De ce? De ce?

Oare fiecaruia dintre noi ne-a trecut prin gand macar o data-n viata imortalitatea? Si totusi murim. Murim cu totii. Murim azi, murim maine… nu stim niciodata cand si cum, dar murim.

Setarile mentale invincibile ale unora dintre noi sunt periculoase

Multi dintre noi credem ca suntem invincibili. Credem adesea ca nimic nu poate sa ne opreasca din a face imposibilul.

Poate unul din 3 prieteni ai mei ar fi mai mult decat bucurosi sa intreprinda actiuni nesabuite precum sa se arunce de pe un pod (ma refer la bungee jumping) sau sa mearga cu 200 la ora pe un drum national – poate pentru ca vor sa para curajosi sau puternici. Poate pentru ca pur si simplu nu se gandesc de doua ori la posibilitatea pericolului. Indestructibili, invincibili. Si totusi actiunile lor pot duce la consecinte dintre cele mai grave.

Credem ca suntem invincibili pentru ca…

… asa credem noi. Pentru ca ni se pare ca toate intamplarile din viata servesc unui scop – duc la ceva special pentru noi. Credem ca vom muri atunci cand trebuie sa murim. De-asta nu purtam centuri de siguranta. “Nu m-am nascut ca sa mor intr-un accident de masina.” Ati mai auzit asta?

Credem ca tot ceea ce facem va duce intr-un final la un beneficiu. Cand ni se intampla lucruri rele, ne facem mai puternici. Cand pierdem ceva/pe cineva, rezistam si mergem mai departe. Schimbarea este cea care ne motiveaza. Ne dam noua insine senzatia ca fiecare actiune pe care o intreprindem – oricat de nesabuita ar fi – are un rost al ei.

Ideea mea este ca pana la urma nu e chiar atat de rau sa gandim si in termeni de “si totusi daca fac asta ce se intampla…?” atat referitor la lucrurile bune cat si la cele rele.

Ne putem bucura cu bucuria aceea de copil chiar daca ne gandim la alternativele actiunilor noastre. Putem sa privim, sa contemplam dar si sa diagnosticam, sa invatam din ceea ce facem si sa mergem mai departe.

Multi dintre noi am repetat o perioada cateva greseli, chiar daca am stiut ca e doar o faza. Ma refer la adolescenta. E destul de obisnuit ca in timpul adolescentei sa crezi ca esti nemuritor indiferent daca e vorba de a lua masina din garaj fara acordul parintilor desi esti beat sau daca e doar sa mergi intr-o mica vacanta cu “iubirea vietii tale” desi trebuia sa fii la bunici.

Tot motorasul asta care ne da impulsurile de care vorbeam ne face si sa mergem mai departe in atingerea scopurilor pe care ni le propunem in viata. Pur si simplu stim ca nu suntem meniti sa ramanem “blocati” in viata asta. Suntem doar determinati sa continuam crearea propriei vieti.

Atingerea scopurilor pe care mi le-am propus poate sa nu aiba nimic de-a face cu a impresiona. Mai degraba cu a avea un echilibru in viata. Stiu ca atunci cand ma simt echilibrat pot sa ofer si celor din jur, nu beneficiez doar eu. Pot sa am grija si de cei de langa mine.

Pentru mine asta conteaza enorm. Daca nu-mi pun centura cine va mai ajunge la cursurile pe care le tin? Cum se vor simti cei care imi sunt aproape? Ideea e ca nu caut sa mor, desi accept iminenta mortii.

Aceasta acceptare nu face decat sa ma provoace sa traiesc si sa apreciez viata. Avem un timp limitat aici. Traieste oricum doresti, dar traieste! In asa fel incat sa ai sansa sa iti creezi si maine viata.

Fie vorba intre noi, stiu ca participantii la trainingurile mele pot sa invete si singuri. Nu au nevoie de mine ca sa mearga mai departe. Dar mai stiu si ca sunt dator fata de mine sa traiesc responsabil. Sa ma pot bucura si maine de… ceva.